Joi seara, in Sala Mica a Nationalului, publicul a avut privilegiul de a asista la premiera spectacolului „Prah” de György Spiró, scriitor maghiar contemporan (n.1946) laureat cu premiul „Kossuth”, unul dintre cei mai apreciati scriitori, poeti, istorici literari si traducatori din Ungaria.
„Prah”, in limba sarba, inseamna praf, pulbere. Asa apare pe o cutie de cacao provenita din Iugoslavia lui… Tito, obiect cu valoare sentimentala ce isi depaseste rolul de… recuzita, in jurul sau urmand a se dezvolta intreaga intriga a piesei.
Comedie… amara, in doua personaje, „Prah” a fost scrisa la cererea Teatrului „Radnóti Miklós” din Budapesta. Premiera absoluta a avut loc in aprilie 2007, iar spectacolul figureaza si acum in repertoriu. Se joaca in aceasta luna si la Viena, este pe afise la Liubliana, iar publicul de expresie maghiara din Romania (si nu numai acesta) cunoaste partitura dramatica din montarile anterioare de la Targu-Mures (Trupa „Tompa Miklos”, 2007), Timisoara, Sibiu etc. La editia din 2011, a XVII-a, a Festivalului de Teatru Scurt, montarea „Prah” a Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timisoara a luat Premiul pentru cel mai bun spectacol, iar Szász Eniko a primit Premiul pentru cea mai buna actrita pentru rolul Femeia!
Indiscutabil, este un text bun, inteligent, dens, greu pentru cei doi actori, care, in spatiul acela concentrationar, bantuit de obsesii paranoide, sordid si lipsit de speranta, care este, pana la urma bucataria, in care se pregateste – pe viu – tocana saracacioasa (foarte buna scenografia doamnei Iudit Dobre-Kóthay), trebuie sa sustina, vreme de doua ore, o stare emotionala la cote maxime, utilizand intregul arsenal de maiestrie pentru a comunica publicului comicul de situatie, acel „rasu’-plansu’” care mai dezmorteste spiritele si opreste lacrima.
Regizorul Cristian Ioan a stiut foarte bine ce face cand a ales textul, l-a adaptat la conditiile urbei de pe Mures – adevarurile enuntate de György Spiró fiind general valabile, indiferent in ce colt de lume ar fi montat acest text –, incredintandu-l unor exceptionali slujitori ai Thaliei: Marinela Popescu si Mihai Gingulescu.
Ni se spune o poveste despre o Femeie si un Barbat, care vegeteaza la nivelul subzistentei, in trista rutina a celor care au incetat sa spere. Lovitura de teatru, socul care le da peste cap viata, relatia in sine, este… „ochiul dracului”: castiga marele premiu la loterie. Reactiile lor sunt paradoxale, femeia – ei, da, cherchez la femme! – este, de data aceasta cea care distruge totul. De ce? Poate ca autorul e misogin. Banii, prea multi, prea tarziu veniti pentru cuplu, prea devreme pentru copii, i-ar distruge, mai mult ca sigur, pozitia de mater familiae. „Daca nu eram eu, taticu’ si rudele mele, era vai de voi!” – repeta obsedant.
Iluziile ei cresc si descresc tragi-comic: un concediu cu toata familia la Bazna, 10 depozite in banci europene, o insula in Adriatica, sase castele, apoi doar o vila pe Coasta Dalmata, apartamentul din centrul urbei, un triplu stecher, esuand deasupra unui lighean in care cade ploaia prin acoperisul gaurit si unde isi determina consortul sa stinga flacara ultimei iluzii. Suflete moarte? O spaima paralizanta mutileaza speranta. Primul gand este fuga, evadarea. Dar unde sa fugim de noi insine? Femeia, strivita, apasata de prea multele griji, de esecul unui episod de munca in Spania, care a fost o singura data fericita: „Acum douazeci de ani, cand m-ai dus la cinema!”, a uitat sa se bucure, a uitat sa spere.
Marinela Popescu este cutremuratoare, si, totusi, pana la urma, cine invinge? Nu cunosc raspunsul. Invinge, oare, Iubirea? Sau poate… tot rutina??? Sau si una, si cealalta? Ori spaima in fata altui inceput? Fiindca, la insistentele ei, ori de dragul ei – luati-o cum vreti! -, barbatul acela tomnatic, dar inca in putere (adorabil Mihai Gingulescu…, aparent „sub papuc”), se leapada… de Satana! Nimic nu e real – incearca sa-l convinga Femeia – pravalindu-l din Paradisul visarii, precum celebra sa inaintasa biblica, pe pamantul… oamenilor marunti, carora fericirea le este interzisa.
Mi-am amintit, printr-o ciudata asociere de idei, o replica din „Woyzzeck” de Georg Büchner. „Noi, astia, – spunea personajul principal – si pe lumea cealalta, vom fi pusi la truda, la facerea tunetelor”. Nu garantez pentru exactitatea traducerii, e mult de cand am vazut opera lui Alban Berg, realizata dupa piesa (1925). Ceea ce imi da de gandit este similitudinea mesajului creatiilor interbelice de factura expresionista cu ceea ce traim noi acum.
Publicului i-a placut spectacolul, deoarece s-a regasit in ceea ce se petrecea acolo, pe scandura. Iar ei, Femeia si Barbatul, intruchipati de Marinela Popescu si Mihai Gingulescu, au fost adevarati, tulburatori, daruindu-se pana la ultimul strop de energie actului artistic. Bravo, tuturor! Nu ratati „Prah”! Este un spectacol pasibil de… premii mari!
Mariana Cristescu
Clipa, ediţia 1024, anul XXII, 3 martie 2012